Este deja constatat faptul ca una din doua casnicii sfarseste prin divort, in multe dintre aceste cazuri fiind vorba despre familii cu copii. Ni se intampla adeseori sa auzim despre cupluri cu probleme majore, care nu se despart din frica de a nu rani copiii.
Insa aceasta este o atitudine gresita, remarca psihologii. Daca parintii nu reusesc sa se impace si au certuri permanente, soldate uneori si cu violente fizice, atunci este indicat ca acestea sa se desparta tocmai pentru a nu rani si mai tare copilul. Cresterea intr-un mediu neprielnic poate fi mult mai grava pentru comportamentul ulterior al copilului decat traiul alaturi de un singur parinte. Desigur, nici divortul nu este solutia optima, insa este cea indicata pentru casniciile conflictuale. Un fenomen observat in ultimii ani este acela ca a crescut enorm numarul mamelor care isi cresc copiii singure. De cele mai multe ori este vorba despre copii rezultati in urma unor legaturi concubine, in cadrul carora rolul tatalui este aproape inexistent. Un studiu al Uniunii Europene atrage atentia asupra numarului in permanenta crestere de femei divortate, vaduve, adolescente cu copii, care sunt in pragul saraciei si al excluziunii sociale. La nivelul Uniunii Europene se constata ca numarul mamelor singure este de 37% din totalul femeilor cu copii, in tarile nordice putandu-se vorbi de un procent de aproape 50%. Acelasi raport atrage atentia asupra faptului ca numarul divorturilor si al casatoriilor intre persoane de acelasi sex este in continua crestere.
Pe langa problemele emotionale pe care divortul li le cauzeaza copiilor, despre care vom vorbi in continuare, se remarca faptul ca parintii singuri au adeseori si dificultati financiare, ceea ce ii face pe copii sa sufere si din pricina excluziunii sociale. Acesta este motivul din pricina caruia, la nivel european, s-au luat masuri in vederea oferirii unui ajutor social parintilor singuri. Aceste sume ar putea garanta minimalizarea efectelor divortului asupra copiilor.
Care sunt consecintele divortului asupra copiilor, la nivel emotional?
Copiii ai caror parinti trec printr-un divort dezvolta, in multe cazuri, comportamente deviate prin intermediul carora isi exprima suferinta. Acestea au trasaturi specifice, in functie de varsta la care survine divortul si de comunicarea pe care parintii o stabilesc cu acestia. Daca este vorba despre un copil mare, cu varste de peste 7 ani, care poate intelege sentimentele si le poate, la randul lui, exprima, aveti grija sa nu neglijati discutiile in care sa ii explicati faptul ca divortul este o consecinta a neintelegerilor dintre soti, care nu sunt legate in niciun fel de existenta copilului. Nu uitati faptul ca, in majoritatea cazurilor, copiii tind sa se invinovateasca pentru divortul parintilor. Doar in cazurile in care aveti de-a face cu un adolescent puteti constata ca acesta poate incerca sa judece situatia, vrand sa ia partea unuia dintre parinti.
Se poate constata faptul ca divorturile duc la regresia varstei emotionale a copilului si pot genera probleme ale stimei de sine, care se manifesta printr-un comportament deviat. Nu putine sunt situatiile in care adolescentii crescuti intr-o familie monoparentala recurg la extreme pentru a-si exprima suferinta si personalitatea aflata in plina revolta. Fie ca este vorba de droguri, alcool, chiul, chiar abandon scolar, fuga de acasa, dorinta de sinucidere, altercatii fizice, incalcarea legii, promiscuitate, depresie, neincadrare sociala, acestia incearca sa gaseasca o modalitate pentru a-si exprima suferinta. Rolul dumneavoastra este acela de a incerca sa ii vorbiti, in cazul in care accepta, iar, daca refuza, sa il incadrati intr-un program scolar in care sa stea alaturi de alti copii proveniti din familii despartite, sub supravegherea psihologului, pentru a vorbi despre ceea ce simte. Daca este cazul, ore de psihoterapie sunt necesare.
Copiilor prescolari le este insa mult mai greu sa inteleaga si sa accepte lipsa unuia dintre parinti. Din acest motiv, discutiile cu ei trebuie purtate cu grija, iar un element care nu trebuie ignorat este cantitatea de afectiune pe care i-o oferiti, care trebuie sa fie imbelsugata. In cazul in care ati luat decizia cu celalalt parinte de a-i da dreptul la vizite, atunci este important ca si acesta sa fie extrem de afectuos pentru a-l putea face pe copil sa inteleaga faptul ca despartirea dumneavoastra nu este cauzata de el.
Cel mai adesea acestia isi manifesta durerea prin intermediul comportamentului regresiv, cum ar fi sugerea degetului, udatul patului, folosirea unui limbaj de bebelus, manifestarea unor dureri fizice, cum ar fi cele de cap sau de stomac. Tendinta acestora este de a deveni dependenti de parinte, lucru vizibil in momentele in care trebuie sa ramana singuri, cum ar fi somnul sau mersul la scoala sau la gradinita, care pot genera accese de furie prelungite sau plansul mult mai usor decat in mod obisnuit. Copiii aflati deja in procesul de scolarizare pot manifesta furie, ingrijorare sau tristete. Unii dintre ei pot da impresia ca nu le pasa, afisand indiferenta, in timp ce altii vor nega faptul ca parintii divorteaza. Dintre manifestarile des intalnite, putem observa ca acestia fac tot posibilul pentru a fi cuminti, frizand perfectiunea, din dorinta de a le demonstra parintilor ca nu trebuie sa se desparta din pricina lor. In cazul in care aceste probleme devin acute, este important ca parintii sa discute pentru a-i oferi sprijin copilului, iar, daca aceasta solutie nu este posibila, atunci este nevoie ca parintele in custodia caruia se afla copilul sa discute cat mai mult cu acesta, iar, daca lucrurile nu se solutioneaza nici in acest fel, atunci sa il duca pe acesta la psiholog sau sa incerce terapii alternative de exprimare a sentimentelor prin joaca si arta, cum ar fi desenul, teatrul cu papusi sau figurine.
Tocmai din pricina faptului ca sunt extrem de afectati de divortul parintilor, copiii se indreapta, de multe ori, catre savarsirea de infractiuni. Cele mai multe cazuri de delincventa puerila se constata la adolescentii sau copiii proveniti din familii scindate.
Care sunt cele mai frecvente greseli ale parintilor?
Si parintii au adesea un comportament gresit cand vine vorba de cresterea copiilor dupa divort. Ceea ce se poate constata si in randul mamelor, dar si al tatilor singuri, este ca acestia nu discuta suficient cu copilul pentru a-i explica acestuia ca el nu este in niciun fel vinovat de divort. Mai mult, acestia, adeseori iritati, se rastesc la copil, inchizand astfel usa viitoarei comunicari. Copilul respins se va inchide in sine si va refuza dialogul nu numai in anii mici, ci si ulterior, in viata sa de adult.
Studiile Uniunii Europene indica faptul ca 91 la suta dintre parintii singuri sunt femei. Insa, in Suedia, 26% dintre parintii singuri sunt barbati. Daca in cazul mamelor singure riscul cel mai mare este acela de a monopoliza afectiv copilul, in cazul tatilor, putem vorbi de riscul neglijentei din nestiinta, care poate duce la situatii in care sa fie necesara interventia asistentei sociale. Psihologii atrag atentia asupra faptului ca mamele singure au tendinta de a-si modifica modul de relationare cu copilul, distrugand barierele firesti ale relatiei parinte-copil. Astfel, mamele tind sa le faca confidente copiilor, sa le marturiseasca acestora sentimentele, transformandu-si astfel copilul intr-un confident, atribuindu-i acestuia rolul de partener care asigura suportul emotional pe care ar trebui sa il asigure sotul absent.
In aceste cazuri, copiii se maturizeaza mult mai repede, devin adesea anosti, isi asuma responsabilitatile unui adult de la varste fragede, ceea ce poate duce, cu timpul, la dezvoltarea unei relatii care ar putea duce la intarzierea ulterioara a deciziei de intemeiere a propriei familii.
Un alt element care trebuie avut in vedere este acela ca divorturile survenite in familii ai caror copii au varste mai mici de 3-4 ani, moment in care se cristalizeaza sentimentele, disparitia totala sau doar partiala a unuia dintre parinti va genera, in multe dintre cazuri, declansarea complexului lui Oedip sau al Electrei, care ii va afecta, cel mai probabil, intreaga viata de adult copilului.
Din acest motiv, parintii trebuie sa se gandeasca bine daca problemele din cuplu nu pot fi rezolvate inainte de a lua decizia de a divorta. In cazurile in care divortul nu poate fi evitat, atunci este bine ca macar problema custodiei sa fie rezolvata pe cale amiabila, astfel incat aceasta sa ii fie cat mai putin daunatoare copilului.
Ce trebuie facut?
Divorturile nu pot fi evitate mereu. Insa, chiar si in cazurile acestea, este intelept ca, inaintea implicarii copiilor in divort, sa se discute problema si sa se stabileasca de comun acord modul in care trebuie actionat pentru a-i face cat mai putin rau copilului.
La nivelul organizarii sociale, sunt insa multe decizii care pot fi luate in vederea sustinerii copiilor care trec prin astfel de experiente. In ciuda multitudinii de cazuri de familii monoparentale, implicatia Serviciului de Autoritate Tutelara in familiile destramate este extrem de mica. Acestia intervin doar in cazul in care se fac sesizari, moment in care, cel mai adesea, il decad din drepturile parentale pe parintele care nu s-a purtat cum trebuie cu copilul, in timp ce copilul este incadrat intr-o institutie de asistenta sociala, ceea ce il va indrepta mai usor pe acesta catre dezvoltarea unui comportament deviat. Centrele de plasament social pentru copii proveniti din familii despartite in care niciun dintre parinti nu si-a putut indeplini responsabilitatile este un loc in care sunt acumulate frustrarile multor adolescenti sau copii, care primesc indrumare pshihologica la nivel mic, caci statul nu isi permite sa angajeze psihoterapeuti bine pregatiti. De asemenea, numarul consilierilor nu este niciodata suficient pentru a garanta dezvoltarea armonioasa a copiilor. Din acest motiv, majoritatea copiilor incadrati in astfel de institutii devin, inca de la varste fragede, delincveti.
Aceasta situatie ar putea fi impiedicata sau diminuata daca statul ar impune un program de consiliere tuturor copiilor care traiesc intr-o familie scindata. La declararea divortului, judecatorul ar trebui sa dispuna si trimiterea la terapie a copilului, urmand ca terapeutul sa stabileasca nivelul traumelor rezultate in urma divortului si strategia care trebuie aplicata in vederea asigurarii, pe cat posibil, a unei cresteri normale copilului.
De asemenea, orele de consiliere din scoala ar trebui respectate. Desi anumite scoli din tara au si un psiholog a carui menire este aceea de a stabili intalniri cu copiii pentru a-i ajuta pe acestia sa se confrunte cu problemele specifice, este limpede pentru oricare dintre noi ca respectivii psihologi nu pun mai niciodata piciorul pe la scoala. Iar, daca se intampla ca acesta sa fie prezent in timpul orelor de program, atunci putem constata ca este vorba de un tanar absolvent in practica, care nu are nici experienta, nici timpul pentru a-l ajuta pe copil prin oferirea de sprijin pentru o perioada indelungata de timp.
De asemenea, discutiile initiate de diriginti la ore nu le sunt confortabile copiilor deoarece grupul care participa la discutie nu este format exclusiv din copii care sufera de aceeasi problema.
O alta problema grava este cea economica. Daca in statele bogate ale Uniunii Europene parintii singuri beneficiaza de un ajutor social real, care sa poata acoperi nevoile copilului, in Romania, sumele de ajutor social sunt penibile, asemenea pensiilor. Din acest motiv, parintele custode este nevoit sa munceasca ore suplimentare, ceea ce duce la instrainarea mai profunda de copil. Astfel se ajunge la o generalizare a situatiilor in care copiii sunt lasati singuri in cea mai mare parte a zilei, nesupravegheati si neindrumati, situatie foarte asemanatoare cu cea a copiilor ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate.
Cazurile de sinucideri infantile cresc, problemele de dezvoltare ale acestora se indesesc, ducand la un comportament neacceptat de lege adeseori, iar, in alte cazuri, la intemeierea de noi familii care sfarsesc in divort. In cazul neimplicarii active a institutiilor statului in rezolvarea problemelor acestor copii, se va ajunge, incetul cu incetul, la instaurarea unui nou tip de anomalie sociala.
